Alexis Zorba

Imi amintesc cu drag de ea atunci cand intalnesc genul acela de oameni care toata viata au invatat si au uitat sa traiasca. Oameni care pusi in fata unor fapte concrete de viata devin stupizi...in judecata, in analiza, in interpretare. Ei nu au la ce sa raporteze o intamplare, cu ce sa o compare pentru ca nu au mai trait ceva similar si nici nu au socializat cu altii care au experimentat viata.
Avem in acest roman doua personaje total diferite: un tanar cult si un varstic plin de viata; omul care traieste la intensitate maxima fiecare clipa a vietii si care stie sa se bucure de fiecare amanunt. Un om care a citit la viata lui o multime de carti si unul care a citit doar biblia si felul in care fiecare priveste viata si stie sa o interpreteze, sa o intuiasca.
Imi amintesc cu drag de acest personaj Zorba ori de cate ori, o adiere a vantului, un nor pufos sau o frunza plutind prin aer ma fac sa simt ca natura a fost creata sa ne bucure viata, sa ne ridice moralul in vremurile grele.

Femeia la treizeci de ani.

Cartea aceasta m-a făcut să mă îndrăgostesc de Balzac. Motivul este unul egoist, sau cel putin legat de orgoliul meu, pentru că am regăsit în ea, concluziile la care eu, ca femeie la treizeci de ani, am ajuns in ultima perioadă (ultimii ani). M-am simţit mândră să constat că nu sunt singura care a interpretat femeia în felul în care e ea prezentată în roman. Cred că toate femeile ar trebui să o citească pentru că le-ar ajuta enorm luciditatea unui bărbat crescut spiritual alături de o femeie mult mai învârstă ca el şi care i-a împărtăşit din ceea ce barbatii numesc misterele femeieşti, iar femeile nicicum pentru că nu le realizeaza.
Însfârşit, scriu despre acest roman mânată şi de nebunia provocată de sinuciderea Mădălinei Manole, care făra a o simpatiza foarte mult, m-a şocat şi obsedat. Aproape aş crede ca a fost altceva. Scriu mânata de acest eveniment, pentru că, a făcut parte din categoria acelor femei, care, nu pot fi sincere nici măcar cu ele însele, sau care se sting pur si simplu fără a şti care e motivul. Acele femei care vorbesc despre ele, despre familia lor, despre viţa lor ca şi când totul ar fi perfect, susţinând ca au găsit fericirea.
Femeile se mint, femeile nu se recunosc, se ascund chiar si de ele insele, îşi brodeaza vise şi idealuri pe care le prezinta, cand consideră ele, ca şi împlinite. Fmeia nu face diferenţa între vis şi realitate, nu crede că idealul si fericirea de fapt nu exista, ci sunt pur şi simplu nişte termene ce definesc fenomene irelizabile ce ţin doar de spirit, de minte, de gândire. Fericirea e un ideal, iar idealul este intangibil, pentru că insuşi termenul se refera la lucrul acesta.
Întâlnim în acest roman, femeia dintr-o epoca ce-i drept trecută, aparent apusă...Femeia ce se căsătoreşte visând la o mare iubire, plina de răsfăt atenţie şi dăruire din partea soţului. Curând după casătorie, începe să se simtă slabită; o tristeţe ce lăsa impresia unei boli. De ceea ce i se întâmpla de fapt, îşi dă seama o matuşă a soţului ei, mult mai învârstă. Aceasta încearcă să o consoleze, însă moare înainte de a o instrui suficient, înainte de a-şi indeplini scopul. Ea urmeaza să-şi trăiască viaţa refuzând să rămână alaturi de bărbatul faţă de care simţise că s-a îndrăgostit, din cauza principiilor şi rămâne alături de soţul ei, nefericită, hotărâtă să ducă o viaţă de sacrificiu.
Odată cu înaintarea în vârstă renunţă la principii şi accepta o relaţie intima, însă foarte discreta cu un bărbat mult mai tânar, fascinat de misterul pornit din suferinţa acesteia. Au împreună un copil, şi nimeni nu bănuieşte absolut nimic. Cei doi işi consumă relaţia pretextând o prietenie pură, de familie.
Ei bine, o văd pe această femeie, intruchipată in vremurile noastre, în acele pudibonde, ce se vor cucerite, curtate îndelung înainte de a accepta barbatul în aştenutul lor, acele femei ce incă se mai tem că lumea le crede...proaste, (caci termenul de curvă e atribuit în altfel de circumstanţe), dacă cedează uşor. O văd în acele femei care după ce şi-au urmat cu stricteţe această strategie de cucerire a bărbatului, postând intr-o ingenuă dar totuşi focoasa domnişoară, constată că nici bărbatul nu a fost mai prejos la şiretenie, iar după "contopire" descoperă cu totul altceva. Într-un colţ al minţii îşi vor recunoaşte prostia, ceea ce le va transforma total , insă, in faţa celorlalţi se vor afişa ca femei împlinite, fericite cu o viaţă ideală, demnă de invidiat. Exaltarea aceasta ar trebui să spună totul.
Am apreciat întotdeauna femeile libertine, care se bucură de viaţa lor cu bune şi cu rele aşa cum este ea, căci nu poate fi altfel.

Dunărea

Deşi ar fi trebuit sa scriu descpre cărţi, fac o excepţie pentru că nu mă pot abţine să nu scriu desprea ea, Dunărea.
Am plecat acum un an spre D.T.Severin . Nu mai fusesem în partea aceea de prin clasa a III-a. M-am bucurat să o revăd de parcă era o rudă mult iubită. Iubitul si verişorul ce ne însoţea până acolo încep o discuţie despre o insulă care ar fi fost undeva intre Orşova şi D.T.Severin, cu un nume turcesc şi care, deduceam după tonul discuţiei ar fi fost foarte valoroasă.
Ne cazăm la Şimian, pensiunea Cambera. Afara ploua, se întunecase aşa că nu am reuşit să văd ceea ce mă intereseaza foarte mult la o locaţie...privelistea din faţa pensiunii; însă dimineaţa primul lucru făcut a fost acela de a trage imensele draperii pentru a privi afara. M-am bucurat ca un copil văzând Dunărea despărţită de pensiune doar de un D.N. În dreapta văd un oraş şi mă gândesc ca e D.T.S., însă sunt indrodusă în ceaţă; cică ar fi la sârbi.
Informaţia aceasta eronată m-a făcut in acea zi să orbecăi prin Şimian, cautând oraşul, iar eu mă încăpătânam să merg spre Craiova.
"Ce o fi chestia aia de carămidă de peste Dunăre? Parcă o fi o cetate..." Întreb eu într-o dimineaţă contemplând privelistea. Era chiar în dreptul nostru. "Ceva de pe la sârbi..." De acesta dată părea logic să fie la sârbi, căci era peste Dunăre.
În săptămanile ce au urmat am fost mutati în vecini, la pensiunea Dunărea, tot peste D.N. de Dunăre. În fiecare zi o vizitam, îmi înmuiam picioarele in ea, admiram barjele, şalupele, vasele de croazieră...si valurile lăsate in urma lor.
Găsesc pe google Dunarea la Cazane şi aflu că e relativ aproape, găsesc si o poză cu un Decebal sculptat în munte şi intru în trepidaţii.
"Daca-i aproape hai sa-l vedem" ţopăiam ca un copil nerăbdător.
"Să terminăm treaba, să ne luăm banii şi când ne întoarcem la Timişoara trecem şi pe la el."
Şi treaba s-a lungit...banii întârziau...singura bucurie era...Dunărea. Uneori şi ea părea foarte supărată.
Pe la Şimian am mai trecut, însă niciodata pe partea unde era Decebal in munte.
Acum o săptămână, cineva ne invită la o pensiune pe malul Dunării după Molodova Noua. Deşi născută şi crescută în Timişoară nu am ajuns niciodata pe-acolo. Pentru că cel ce ne invitase acolo nu avea semnal şi nici nu ne-a dat o destinaţie exactă, tot ţinând noi malul Dunării am ajuns şi la Decebal. Am ţopăit, am făcut tumbe de bucurie şi poze ca amintire. Eu şi Decebal...hm...
Călaoria a fost...un vis. Aseara am vrut să iau cursul acestei ape  pe Google Map, să gasesc locul care m-a lăsat cu mandibula pe genunhi. Întorşi de undeva de după Berzeasca, priveliştea se deschide, Dunărea apare imensă, iar pe partea sârbilor o urma de cetate. Descopăr că se numeste Golubacki si găsesc şi nişte poze. Apoi merg mai la vale, vad locul în care e statuia, merg mai jos, gasesc Şimianul şi....şoc. O nebunie. O nebunie ce mi-a creat un somn extrem de agitat.
Mi se pare imposibil. Caut poze si o identific exact acolo unde mă temeam că ar putea fi. Caut pozele facute de mine cu telefonul...în direcţia ei...
Însfârşit...asta e...soarta...a fost acolo...am fost atâta timp vecine...şi n-am ştiut nimic de ea, Insula Şimian.
Adică insula pe care, după incecarea Ada Kalehului, un savant, Nicolaescu Plopşor, a vrut să salveze cele mai inportante părti ale acesteia. Nu s-a reuşit pentru că, încetând din viaţă, nu a mai preocupat pe nimeni problema.
Insula Şimian...nimeni nu s-a lăudat cu ea, nimeni nu a pomenit-o, parca ar fi fost un loc străin, un loc blestemat...

Colectionarul

O cărticică mică ce-ţi zbârleşte părul pe şira spinării, interesant alcatuita; prima parte povestita de personajul de sex masculin, care se îndrăgosteşte de o tânără studentă la arte plastice şi o urmăreşte în liniste...fizica, îsă intr-un freamăt emotional fantastic. O dorea doar pentru el. Aşa sensibilă...doar ea ar fi fost capabilă să-l accepte şi să-l iubească. Ştiind că nu are nici o şansă să intre macar în vorbă cu ea, simţind că nu are ce-i oferii se hotătăşte să o răpească. O închide într-un beci unde îi pregătise un atelier de pictură cu tot ce ar fi avut nevoie. În mintea lui era suficient ca ea să se simtă fericită.
Un om care toată viaţa a stat ascuns de societate, singura lui plăcere fiind cea de a colecţiona fluturi, nu putea şti cât de importantă este libertatea, lumina, societatea, pentru orice fiinţă normală. O privea prin prisma minţii lui bolnave şi nu putea întelege nemulţumirea ei, tentativa de a scăpa din beciul în care fusese închisă.
A doua parte a cărtii este scrisă sub forma unui jurnal, de data asta al fetei. Aici sunt redate teama si dispreţul tinerei pentru fapta barbatului, pentru atitudinea si modul lui de a gândii.
Finalul este trist; ea moare, imbolnăvindu-se forte grav; el nu o mai crede pentru ca încercase la un moment dat să evadeze pretextând că e bolnavă. Pe de altă parte se temea că astfel o va pierde.
Ceea ce mi se pare interesant şi inedit la această carte este modul in care a fost aclătuită; îmbinând cele doua minţi, total diferite. Mintea unui traumatizat care toata viata a trăit în singurătate si "întuneric"cu cea a unei fiinţe sensibile iubitoare de frumos, de lumina, de viată. Aceleaşi întâmplări povestite de doua fiinţe diferite ca structură psihică, doua concepţii total diferite despre ceea ce înseamnă a dorii binele unei fiinţe dragi.
Colecţionarul de fluturi nu se putea bucura de aceste fiinte in libertate; le voia infipte, fixate, pe un suport unde să le poată admira în linişte, sa simtă că este posesorul lor unic. În acelaşi mod a încercat să trateze si fiinţele umane, pentru că, imediat după ce a scăpat de trupul fetei, individul a pus ochii pe viitoarea victima. De această data işi propune doar o comparaţie între cele doua, pentru că, dragostea pe care credea ca o trăise pentru cealaltă fusese inutilă.
O excelentă demonstraţie de interpretare a unor sentimente ca fiind dragoste.

Poeziile

Nu am reusit niciodata sa le memorez. Au fost, in aceasta privinta, chinul vietii mele de scolar. Am inceput sa le inteleg si sa le apreciez atunci cand mi-au fost explicate ca si structura, si comentate ca si tematica. Mi s-a parut fascinant sa poti reda in cateva randuri idei pe care altii le redau in sute de pagini, sa scrii filozofeli in cateva versuri. Fascinatia pentru acesti oameni m-a indemnat ca prima reactie sa-mi doresc sa compun si eu ceva, iar mai apoi sa ma linistesc. Intalnisem persoane cu ifose de poeti, care credeau ca o insiruire de clisee potrivite in versuri rimate se pot numi poezi, iar din penibilul simtit fata de acestia am preferat sa-mi pastrez statutul de cititor si admirator al poeziei adevarate. Mare parte din penibilii cu aere de poeti, nu citisera decat poeziile din manualele scolare, ceea ce mi-a lamurit prezenta nonsalantei. E firesc sa pretinzi ca scri poezii cand habar nu ai ce inseamna o poezie.

"Amintirile unei fete cuminti"

O carte revelatoare asupra conceptiei mele despre morala. As putea spune ca este cauza imoralitatii mele, atata timp cat moralitatea reprezinta totalitatea insusirilor ce te ingradesc intr-un anumit tipar. A fost cartea care m-a facut sa inteleg ca inteligenta nu este strict legata de moralitate, ba mai mult nu au nici o legatura.

Personajul, insasi scriitoarea, ajunge sa-si piarda credinta si respectul fata de religia catolica in momentul in care o foarte draga prietena a ei, Zaza, moare, iar motivul, banuieste ea, ar fi fost lipsa de libertate si fortarea de catre parinti de a se implica in tot felul de acte caritabile ce ii rapeau timpul pe care aceasta si-ar fi dorit sa-l petreaca cu iubitul ei. Fiind o fire supusa si foarte ascultatoare, respectandu-si pana la extrema parintii si dorintele acestora, ascunde suferinta fata de neputinta de a-si impartasi dragostea cu iubitul ei, lucru care o determina pe autoare sa considere religia ca fiind distrugatoarea libertatii.

Inca din adolescenta,autoarea, isi da seama ca nu va putea trai avand statutul de sotie si mama si hotaraste, in ciuda reprosurilor tatalui sau, sa devina o scriitoare, o intelectuala. Studiaza si invata singura limba engelza si germana, urmeaza facultatea de filozofie, unde il cunoaste pe cel ce ii va fi tovaras de viata timp de cincizeci de ani.

Eu am fost invatata ca o fata cuminte se casatoreste virgina, sau se casatoreste cu defloratorul ei. Am fost invatata ca e o imensa prostie sa nu respecti aceste reguli. Aceasta carte m-a facut sa vad lucrurile clar, sa inteleg ca prostia e a celor ce au prejudecati, pentru ca acestia nu stiu si nu pot sa gandeasca singuri. Aceasta carte m-a ajutat sa ma dezinhib, sa vad frustrarile sexuale si efectul lor asupra apropiatilor. A fost momentul in care am ales cresterea intelectuala si nu cea morala pentru ca am inteles ca frustrarea sexuala dauneaza luciditatii si coerentei.

"Filozofeli" despre filozof

Imi place Cioran, spunea un coleg de liceu, iar eu nu avusesem inca curiozitatea sa deschid vreo carte de-a lui. Stiam ca filozofia e greu de inteles pentru ca incercasem Petre Tutea si mi-am rotit privirea pe acelasi paragraf pana am ametit. Categoric era necesar un dictionar la indemana, insa cum el era in biblioteca nu m-am mai obosit cu deplasarea.

Noica in schimb mi-a aparut ca un batranel extraordinar de simpatic si pertinent. Citisem ce-i drept niste citate din "Jurnal de idei", prea putin ca sa pot spune in gura mare: imi place Noica.

Ei bine, colegul meu incepuse ceva scris de Cioran si foarte incantat se lauda la toata lumea. M-am ofticat ca nu aveam si eu citit ceva la fel de maret.
Ajunsa acasa, deschid "Pe culmile disperarii", dar o inchid imediat, spunandu-mi ca mai tre' sa cresc sa o pot intelege. Ma rodea, insa neincrederea ca acel coleg era capabil sa inteleaga ceva.

Dupa cativa ani, intr-o sesiune asudanta de iulie, cand in creier mi se amestecau flori si arbori, ma ia un dor de literatura....dogoritor ca vremea de-afara. O biblioteca de 5/2.5 m astepta sa ma servesc. Imi amintesc de frustratea din liceu si agat un Cioran. De aceasta data, nu-mi amintaesc cartea, insa tin minte ca m-a impresionat modul convingator in care isi expunea ideile. Nu le-am considerat ca fiind adevarul absolut, venind din partea unui mare filozof, ci doar niste ganduri puse pe hartie cu atata claritate, incat puteai crede ca sunt bazate pe principii indelung studiate si analizate pentru a fi concluzionate in aceea carte.

Ca prima reactie mi-am spus: "omul asta categoric e nebun", insa din fericire nu obliga pe nimeni sa il creada. Auzisem o verisoara spunand, ca dupa sinuciderea unei rude, cunostintele, dandu-si cu parerea asupra motivelor care l-au dus la acest act, si-au amintit ca in ultima vreme incepuse sa citeasca Cioran, lucru care l-a schimbat complet. Mi-a fost rusine sa-mi exprim parerea despre niste oameni care ii erau rude si mai ales despre cel disparut in nefiinta, pentru ca ar fi urmat intrebarea: Cine-i prostul? Al de a fost capabil sa-si ia viata citind ideile unui individ care are avantajul de scrie orice, si darul de a scrie atat de elocvent incat sa creeze credibilitate, sau rudele care cred ca sinuciderea e o actiune fireasca determinata pur si simplu de citirea unei carti?
Imi place Cioran, pentru claritatea ideilor, pentru cat de convingatoare ar putea fi in cazul in care cineva ar vrea sa adopte pur si simplu o idee, doar pentru ca apartine unei personalitati, uitand de propria lui personalitate si de dreptul de a gandi, dreptul la libertate.