Dunărea

Deşi ar fi trebuit sa scriu descpre cărţi, fac o excepţie pentru că nu mă pot abţine să nu scriu desprea ea, Dunărea.
Am plecat acum un an spre D.T.Severin . Nu mai fusesem în partea aceea de prin clasa a III-a. M-am bucurat să o revăd de parcă era o rudă mult iubită. Iubitul si verişorul ce ne însoţea până acolo încep o discuţie despre o insulă care ar fi fost undeva intre Orşova şi D.T.Severin, cu un nume turcesc şi care, deduceam după tonul discuţiei ar fi fost foarte valoroasă.
Ne cazăm la Şimian, pensiunea Cambera. Afara ploua, se întunecase aşa că nu am reuşit să văd ceea ce mă intereseaza foarte mult la o locaţie...privelistea din faţa pensiunii; însă dimineaţa primul lucru făcut a fost acela de a trage imensele draperii pentru a privi afara. M-am bucurat ca un copil văzând Dunărea despărţită de pensiune doar de un D.N. În dreapta văd un oraş şi mă gândesc ca e D.T.S., însă sunt indrodusă în ceaţă; cică ar fi la sârbi.
Informaţia aceasta eronată m-a făcut in acea zi să orbecăi prin Şimian, cautând oraşul, iar eu mă încăpătânam să merg spre Craiova.
"Ce o fi chestia aia de carămidă de peste Dunăre? Parcă o fi o cetate..." Întreb eu într-o dimineaţă contemplând privelistea. Era chiar în dreptul nostru. "Ceva de pe la sârbi..." De acesta dată părea logic să fie la sârbi, căci era peste Dunăre.
În săptămanile ce au urmat am fost mutati în vecini, la pensiunea Dunărea, tot peste D.N. de Dunăre. În fiecare zi o vizitam, îmi înmuiam picioarele in ea, admiram barjele, şalupele, vasele de croazieră...si valurile lăsate in urma lor.
Găsesc pe google Dunarea la Cazane şi aflu că e relativ aproape, găsesc si o poză cu un Decebal sculptat în munte şi intru în trepidaţii.
"Daca-i aproape hai sa-l vedem" ţopăiam ca un copil nerăbdător.
"Să terminăm treaba, să ne luăm banii şi când ne întoarcem la Timişoara trecem şi pe la el."
Şi treaba s-a lungit...banii întârziau...singura bucurie era...Dunărea. Uneori şi ea părea foarte supărată.
Pe la Şimian am mai trecut, însă niciodata pe partea unde era Decebal in munte.
Acum o săptămână, cineva ne invită la o pensiune pe malul Dunării după Molodova Noua. Deşi născută şi crescută în Timişoară nu am ajuns niciodata pe-acolo. Pentru că cel ce ne invitase acolo nu avea semnal şi nici nu ne-a dat o destinaţie exactă, tot ţinând noi malul Dunării am ajuns şi la Decebal. Am ţopăit, am făcut tumbe de bucurie şi poze ca amintire. Eu şi Decebal...hm...
Călaoria a fost...un vis. Aseara am vrut să iau cursul acestei ape  pe Google Map, să gasesc locul care m-a lăsat cu mandibula pe genunhi. Întorşi de undeva de după Berzeasca, priveliştea se deschide, Dunărea apare imensă, iar pe partea sârbilor o urma de cetate. Descopăr că se numeste Golubacki si găsesc şi nişte poze. Apoi merg mai la vale, vad locul în care e statuia, merg mai jos, gasesc Şimianul şi....şoc. O nebunie. O nebunie ce mi-a creat un somn extrem de agitat.
Mi se pare imposibil. Caut poze si o identific exact acolo unde mă temeam că ar putea fi. Caut pozele facute de mine cu telefonul...în direcţia ei...
Însfârşit...asta e...soarta...a fost acolo...am fost atâta timp vecine...şi n-am ştiut nimic de ea, Insula Şimian.
Adică insula pe care, după incecarea Ada Kalehului, un savant, Nicolaescu Plopşor, a vrut să salveze cele mai inportante părti ale acesteia. Nu s-a reuşit pentru că, încetând din viaţă, nu a mai preocupat pe nimeni problema.
Insula Şimian...nimeni nu s-a lăudat cu ea, nimeni nu a pomenit-o, parca ar fi fost un loc străin, un loc blestemat...